|
qkg:contextText
|
Din toată activitatea dramatică a lui Delavrancea nu s-a putut menține la suprafață decât «trilogia». Deși într-un fond fabulos și poetic, Apus de soare trăiește mai ales prin realitatea tipologică a eroului principal. S-a zis, și pe drept cuvânt, că această dramă desfășoară conflictul dintre o mare energie ce nu vrea să piară și moarte. Însă interesul depășește simpla originalitate a subiectului și atinge valoarea unei creațiuni de întindere universală. În Ștefan cel Mare este exemplificată cu un rar noroc psihologia autocratului, a tatălui de familie absolut și în sfârșit a bătrânului. Cu toate deosebirile de aspect exterior o mare asemănare se poate observa între Ștefan și Taras Bulba. Ca tată, ca Domn, ca bătrân. Ștefan a atins limita de sus a autorității, zdrobind orice independență, devenind obiect de cult. Șu,ea îi zice «slăvitul», «sfântul», «Împăratul» și tremură numai la ideea ivirii lui. Vreo împotrivire din partea boierimii, nici nu se poate gândi, iar conjurația a trei boieri cari vor să aducă pe Ștefăniță pe scaun nici nu e împotriva lui Ștefan pe care-l cred mort, ori agonic, ci a testamentului său. E de ajuns ca Ștefan să apară și vinovatul se prăbușește de spaimă. Voința Domnului e abuzivă, egoistă, împinsă peste limitele morții și nu atât cu moartea luptă Ștefan, cât cu ideea că cineva ar fi în stare să strice așezămintele sale. El privește țara cu același sentiment absolut de autoritate cu care, om de tip arhaic, își întreține femeia și copiii. Îngenunchează înaintea lui Bogdan transmițându-i puterile; și cu toate acestea nu abdică până la sfârșit la nici una din prerogativele sale. Nu moartea propriu-zis îl înspăimântă pe Domn, cât gândul încetării puterii, pe care caută a și-o prelungi prin dispoziții testamentare“. (ro) |
