|
so:text
|
“De ce nu s-a sinucis dintr-o datǎ Cioran ? Fiindcǎ era condamnat sǎ se sinucidǎ zi de zi, toatǎ viațǎ, sau, cu alte cuvinte, sǎ regreseze continuu. Fiindcǎ purta în sine regresiunea cea mare, aceea originarǎ, ce îl face fǎrǎ oprire sǎ se scufunde, ca într-un “abis matern”, în “starea de non-conștiințǎ și de ireflecție”, cu senzația cǎ nu mai este om, ci, cel mult, “o plantǎ conștientǎ”, care evitǎ, în mod fluent, “imanența ființei”. Cioran nu avea cum sǎ se sinucidǎ, pentru cǎ la el fluxul suicidar se îneacǎ și se disolvǎ în apele adînci ale regresiunii de care era inundat. Dus în jos pe undele regresiunii, el nici n-apucǎ sǎ-și mai dea prea bine seama de declinul sǎu treptat, pentru a-și decide singur ora morții. Cioran moare doar cînd regresiunea își desǎvîrșește în el lucrarea. Însemnarea din 15 octombrie 1970, din Caiete, e întru totul simptomaticǎ pentru regresiunea lui thalassalǎ. Cioran viseazǎ cǎ plutește pe apele unui fluviu imens, în vreme ce Eliade îl roagǎ sǎ nu se lase dus de curent ; el îi rǎspunde cǎ, “din moment ce sunt atins de nu știu ce rǎu fǎrǎ remediu”, ar fi mai bine sǎ disparǎ cît mai curînd și cǎ are “oroare sǎ moarǎ ca toatǎ lumea” ; trezindu-se din coșmarul sǎu thalassal, îi rǎmîne vie amintirea acestui fluviu “de o extraordinarǎ mǎreție, și care figura pentru mine moartea idealǎ”. (ro) |
